Dragă fată tristă și îndurerată,
Citesc și plâng, plâng și citesc...
Sunt ca o furtună, dar într-un pahar. Mă zbat, dar nu am loc, mă agit, dar nu prea pot, mă umflu, dar dau repede peste margini, sufăr și mă doare. Mă doare durerea ta, durere care îmi provoacă mie suferință. Suferința îmi dă o senzație de dezamăgire, care se transformă rapid în regret. Regret clipa, dar nu știu pe care, o clipă ce mi-a adus atâta bucurie și atâta durere. Doare. Doare tare, așa cum nu a mai durut de mult. Și plâng. Plâng mult, deși lacrimile nu curg, dar sufletul se scurge, încet, într-un pahar. Și bubuie. Îmi bubuie inima în piept, vrea să sară, să dispară, să fugă de lângă mine. Dar stai, e inima mea? Dar a cui e oare? Îmi bate mie în piept, dar nu o pot controla. Bate, face zgomot, bubuie. Și suferă. Deci nu e a mea. Eu nu aș suferi pentru mine. Pe mine mă iubesc, pe mine mă doresc, pe mine mă îmbrățișez. Sau pe tine? Asta trebuie să fie, inima e a ta, și atunci ea suferă pentru tine, te dorește pe tine, te îmbrățișează pe tine, te iubește pe tine. Pleacă. Pleacă la locul tău, du-te la ea. Du-te lângă ea, alină-i durerea. Durerea e a ei, nu e mea. Și totuși, o simt eu. Nu o vreau. Nu vreau durere, vreau iubire, vreau bucurie, vreau fericire, vreau liniște. E liniște și totuși se aude ceva. Da, e inima ei, care îmi bate mie în piept. Și bate, bate repede, cu multă durere și suferință. Plâng. Până trece toată suferința și tot regretul, până când inima ei se liniștește și va primi căldura sufletului meu. Și se va încălzi, se va cuibări în bratele mele, mă va iubi. O iubire din inimă, ce bate în pieptul meu. Bate cu putere și durere, așteptând o clipă de fericire, care să-i aducă liniștea și calmul. Un calm îndelungat, pentru că paharul e mic și trebuie protejat. Protecția o să i-o ofer eu, cu spiritul meu, cu cuvintele mele, cu brațele mele, cu prezența mea. Ea. Cine e ea? Ea e inima mea, cea pentru care sufăr. Și plâng. Scriu și plâng, plâng și scriu. Încet, până ce toate lacrimile se vor scurge și ochii îmi vor seca. Pustiul sufletului meu va fi mare, pentru că nimeni nu va fi lângă mine să îmi țină companie, să îmi spună o poveste. Povestea inimii mele, stoarsă, secată, călcată în picioare, distrusă, zdrobită, izolată. Cum poate fi cineva așa de malefic încât să distrugă o inimă plină de iubire? Cum poate cineva să oprească visele? Cum poate cineva să distrugă speranța? Nimic. Totul e gol și nu mai simt nimic. Inima nu mai bate, gândurile nu mai zboară. Timpul a stat. Stau și eu, și aștept. Aștept o rază de lumină, să mă pot prinde de ea, să pot zbura din nou.
Citesc și plâng, plâng și citesc...
Sunt ca o furtună, dar într-un pahar. Mă zbat, dar nu am loc, mă agit, dar nu prea pot, mă umflu, dar dau repede peste margini, sufăr și mă doare. Mă doare durerea ta, durere care îmi provoacă mie suferință. Suferința îmi dă o senzație de dezamăgire, care se transformă rapid în regret. Regret clipa, dar nu știu pe care, o clipă ce mi-a adus atâta bucurie și atâta durere. Doare. Doare tare, așa cum nu a mai durut de mult. Și plâng. Plâng mult, deși lacrimile nu curg, dar sufletul se scurge, încet, într-un pahar. Și bubuie. Îmi bubuie inima în piept, vrea să sară, să dispară, să fugă de lângă mine. Dar stai, e inima mea? Dar a cui e oare? Îmi bate mie în piept, dar nu o pot controla. Bate, face zgomot, bubuie. Și suferă. Deci nu e a mea. Eu nu aș suferi pentru mine. Pe mine mă iubesc, pe mine mă doresc, pe mine mă îmbrățișez. Sau pe tine? Asta trebuie să fie, inima e a ta, și atunci ea suferă pentru tine, te dorește pe tine, te îmbrățișează pe tine, te iubește pe tine. Pleacă. Pleacă la locul tău, du-te la ea. Du-te lângă ea, alină-i durerea. Durerea e a ei, nu e mea. Și totuși, o simt eu. Nu o vreau. Nu vreau durere, vreau iubire, vreau bucurie, vreau fericire, vreau liniște. E liniște și totuși se aude ceva. Da, e inima ei, care îmi bate mie în piept. Și bate, bate repede, cu multă durere și suferință. Plâng. Până trece toată suferința și tot regretul, până când inima ei se liniștește și va primi căldura sufletului meu. Și se va încălzi, se va cuibări în bratele mele, mă va iubi. O iubire din inimă, ce bate în pieptul meu. Bate cu putere și durere, așteptând o clipă de fericire, care să-i aducă liniștea și calmul. Un calm îndelungat, pentru că paharul e mic și trebuie protejat. Protecția o să i-o ofer eu, cu spiritul meu, cu cuvintele mele, cu brațele mele, cu prezența mea. Ea. Cine e ea? Ea e inima mea, cea pentru care sufăr. Și plâng. Scriu și plâng, plâng și scriu. Încet, până ce toate lacrimile se vor scurge și ochii îmi vor seca. Pustiul sufletului meu va fi mare, pentru că nimeni nu va fi lângă mine să îmi țină companie, să îmi spună o poveste. Povestea inimii mele, stoarsă, secată, călcată în picioare, distrusă, zdrobită, izolată. Cum poate fi cineva așa de malefic încât să distrugă o inimă plină de iubire? Cum poate cineva să oprească visele? Cum poate cineva să distrugă speranța? Nimic. Totul e gol și nu mai simt nimic. Inima nu mai bate, gândurile nu mai zboară. Timpul a stat. Stau și eu, și aștept. Aștept o rază de lumină, să mă pot prinde de ea, să pot zbura din nou.
Cândva. Undeva. Liniște. Calm. Viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu